Condiţiile erau prielnice: nu dormisem cu o seară înainte (luni spre marţi), am umblat toată ziua, ba între casă şi facultate, ba între facultate şi punctul de întâlnire cu echipa de hârţogari, în căşti se auzea un trip-hop chillout spre soporific (cam pe-aşa), iar în trenul de metrou era cald şi bine. Şi-am aţipit! În picioare, rezemat de un perete, cu rucsacul atârnând în mână şi capul într-o parte, undeva între Piaţa Romană şi Universitate. Nu credeam că pot, dar mi-am demonstrat contrariul.

De obicei, când sunt obosit sau abţiguit, cam pot să dorm oriunde şi oricum. Prin maşini, trenuri, autobuze, başca odată am picotit în picioare la o nuntă. Sau, după o noapte de alcooale, am dormit ore bune cu o mână ridicată (din câte am aflat, din surse sigure, în urma investigaţiei de a doua zi). Dar într-un tren în mişcare, în poziţie verticală, nu credeam c-am să izbutesc. (Şi nu, Ligia, eu nu-s narcoleptic ca tine. Eu doar am voinţa să mă autodepăşesc încontinuu :D)

Pe de altă parte, e nevoie să se fluidizeze traficul de picioare şi putoare din metrou, în timpul orelor de vârf. Un semafor, un agent de circulaţie, ceva. Am făcut, între Piaţa Unirii 2 şi Piaţa Unirii 1, prin pasajul de corespondenţă, 7-8 minute. Pe vârfuri, că altfel nu aveai cum să te mişti. Era aşa o afluenţă de cetăţeni şi cetăţene, în ambele sensuri, de parcă şi-ar fi făcut PSD butic electoral cu mici şi Burger în casieriile Metrorex.