S-a terminat OC-ul, am ieşit mai câştigători decât am fi crezut, culmea, am câştigat Premiul pentru cea mai bună poveste a perioadei de înscrieri, adică fix cu primul post (deci de ce oare am continuat să scriem??) iar eu vă sunt datoare cu nişte diplome şi cărţulii pe care se cam lasă praful la mine-n cameră şi pe care prefer să vi le înmânez decât să le şterg.

Mai ales că iniţial crezusem că premiul constă doar într-o diplomă şi-o strângere de mână din partea boss-ului de la Tuborg (şi inevitabil imaginea mea purtându-mă penibil în faţa a peste 500 de oameni – which is priceless), dar a trebuit să mă transport până la sediul Selenis să iau cărţile (care-s foarte mişto apropo, nu că le-aş fi citit, dar sunt şi grele deci vi le dau!)

Aşa că dragi ghişeişti, stabiliţi un loc de întâlnicăciune zilele astea până nu ne prinde sesiunea şi mai ales licenţa (haha-aha!) în toată splendoarea ei şi anunţaţi acilişea sau pe grupul yahoo al cărui nume acum pot să-l fac public (pentru că domn’ Comănescu, de data asta sunt sigură că nu mă mai citeşte nimeni în afară de ăştia din ghişeu cărora li se trimite automat mail - decât poate cei atât de leneşi încât nu şi-au şters feed-ul blogurilor de la OC din Bookmark-uri).

Grupul de yahoo al cincilor ghişeişti făcut special pentru olimpiade se numeşte *tuşeşte* plmcoaie *tuşeşte*, care de fapt e un nume de cod reieşit în urma multelor noastre şedinţe de râs isteric, înnecăcios şi bolnav, maladiv chiar, datorită şi nu din cauza (ai văzut gxg, ai văzut?) faptului că sussemnata nu e în stare şi nici capabilă să spună cu voce tare cuvinte porcoase, aşa că ăştia s-au gândit că barem în scris mi-e mai uşor. Na că am făcut-o!

Ideea e aşa, că văd că mă întind: stabiliţi dragi ghişeişti (şi distinşi oameni invizibli care vor să ne însoţească la o bere şi-o pungă goală, presărată cu râs isteric) o zi în care să ne vedem şi să râdem de ce s-a ales cu acest proiect în care am investit mult amuzament şi pe care poate că unii o să-l mai şi continuăm la anu’, deşi în altă formaţie (că bătrânii e bătrâni şi se cară, george, auzi matale?).

Da mă? Ne citim, auzim şi vorbim. Hai pa

Poate dacă nu citeam postul ăsta nu m-aş fi apucat să scriu pe blogul ghişeist părerea despre bannerele care promovau Conferinţele de la Olimpiade. Nu fiiindcă nu m-au foarte deranjat când le-am văzut, ci fiindcă am pierdut contactul cu lumea OC de la Conferinţe încoace.

E vorba despre bannerele alea în care apărea o vorbă de duh (sau d’ooh), ce i se atribuia iniţial unei student&(e) de la SNSPA, anul 1. Urma un moment în care se aruncau cu roşii peste silueta personajului, însă când silueta stimabilei&stimabilului se dovedea a fi de fapt a unui profesionist în comunicare (Adriana Săftoiu şi Sorin Psatta), apărea alături în floricele un “contează şi cine o spune”, în ideea de “hai la conferinţe, dragi studenţi, să vedeţi cât de varză (sau roşii) sunteţi. Dada, mai ales voi majoritatea, ăştia de la snspa” .

Acum, ca student la FCRP şi în anul 1, tâmp să fii să nu te atace în primă fază însăşi ideea că, la o conferinţă publică s-ar arunca cu roşii în tine doar fiindcă spui ceva ce nu e nici absurd, dar nici genial şi că singurul tău dezavantaj e că experienţa ta nu rezonează cu nimic din ce consideră alţii relevant. Un fel de “eşti mic şi prost, stai în banca ta”

Indiferent cât te-ar flata ulterioara metamorfoză a ta, studentul, în profesionistul în comunicare pe care (poate) îl admiri, nu prea e strălucită ideea. De fapt din contră, nu pică prea bine nici pentru organizatori, mai ales că la Conferinţe (şi nu neapărat ca participanţi ai concursului) majoritatea care au umplut sala erau de prin SNSPA.

Şi-atunci cum să îl mai blamezi pe săracul Zoso care a dovedit un real interes pentru OC 2008 (remarcaţi ironia) când spune de SNSPA că e aşa şi pe dincolo ca facultate, când în mod indirect se atacă imaginea acestei instituţii chiar de către organizatorii care îşi propuseseră să atragă studenţii de acolo? Nici nu mai zic părerea despre sintagma cum că într-adevăr “contează cine-o spune”, că pe principiul ăsta Zoso s-ar tăvăli de plăcere în mocirla de comentarii de la el de pe blog.

De fapt, nu cred că organizatorii au fost cu ideea, cel puţin aşa sper. Cică bannerele au fost făcute pentru OC de Leo Burnett, care au dat-o în bară destul de rău. În primul rând că publicitatea prin comparaţie implică să spui doar numele produsului promovat, ca-n reclamele cu detergenţi, că mie a asta mi-a sunat.

În al doilea rând că toată problema a fost gândită tare prost: ideea era să ne încurajaţi să vorbim şi să fim cretivi, nu să aruncaţi cu roşii virtuale în noi când e vorba de texte despre mârţoage şi cai de curse.

Contează cine-o spune?

Cred că nimeni în afară de Dragoş Dehelean nu mai citeşte blogurile participanţilor de la OC, că membrii juriului de blogging în nici un caz nu o fac, după cum am putut observat pe viu ieri la Conferinţe*. Aşa că o să-mi desfăşor aici mai pe larg un dialog cu mine însămi în care să-mi povestesc despre Conferinţele Olimpiadelor.

În prima zi, adică marţi, s-a început în forţă, iar vorbitorii au fost la înălţime. Şi nu mă refer că îi vedeam şi noi, care stăteam pe ultimul rând de scaune. Sorin Psatta a fost, după părerea mea, un comunicator foarte bun şi carismatic, şi-n plus, cu o campanie de advertising social foarte reuşită atât ca mesaj cât şi ca realizare. Mătăsel a dezamăgit oarecum, fiindcă a ales să-şi delege task-ul altcuiva mai bine informat, ceea ce nu prea i-a justificat prezenţa lui acolo, care a fost cam degeaba, având în vedere că el personal n-a spus prea mare lucru.

De menţionat discursul lui Mihai Ciobanu despre lansarea Nicorette în România şi a lui Atilla Gasparik de la CNA. Degeaba mi-am fluturat mânuţa să-l întreb pe Andrei Stoiciu dacă nu cumva crede c-a plecat de la o premisă greşită când s-a gândit campania antidiscriminare că microfoanele nu prea au ajuns prin spate. Şi-n plus, întrebările şiroiau.

A urmat, tot marţi, conderinţa despre CSR: cât e adevăr şi cât e manipulare, unde Dinu Patriciu a lipsit cu brio şi unde dl Dan Suciu din nou nu m-a ales să mă număr printre cei care întrebau invitaţii despre diverse. În rest, toată stima pentru Roy Maybud şi Shachar Shaine şi ce-au avut de spus, însă atmosfera a devenit plictisitoare când reprezentanţii Unicredit şi BRD au început să vorbească cu mult pe lângă subiect şi-au dat-o din CSR în modalităţi de creditare. A fost de remarcat totuşi cum directorul de Corporate Affairs de la Vodafone a răspuns unei întrebări destul de răutăcioase venite din public.

La conferinţa despre bloguri n-am stat, mi-era să nu dau ochii de-un Zoso curios pe acolo şi să îl văd linşat apoi de toţi viitorii olimpici. La plecare l-am văzut pe Andrei Roşca, pe care îl mai auzisem vorbind la un training PDS cu câteva luni în urmă şi mi-a părut rău că n-am mai stat.

În schimb miercuri am fost şi-am stat la toate, de la început la sfârşit. Prima conferinţă a fost foarte tare pe de-a-ntregul, de la Ioana Mănoiu&Liviu Ion până la Ioana Grindean şi Adriana Săftoiu, astfel încât PR-ul a fost foarte bine reprezentat, atât dpdv comercial, cât şi politic. Dacă despre PR-ul comercial se ştia în mare că e bine să fie creativ şi outside of the box, despre cel politic nu se ştiau atât de multe inside hinturi şi, cel puţin pentru un student obişnuit, a venit ca un şoc destul de mare sinceritatea debordantă cu care au vorbit atât Ioana Grindean, cât şi Adriana Săftoiu despre ce înseamnă cu adevărat comunicarea politică. Un mare plus pentru organizatori, fiindcă a fost într-adevăr ceva deosebit.

După conferinţa asta foarte băgată în priză şi interesantă, care a captat cu-adevărat atenţia, a urmat o alta care a continuat pe aceeaşi linie, de data asta cu politicieni, despre care cel puţin cei tineri din public cred eu că şi-au mai schimbat din părerea preconcepută dată de tv. Adică erau toţi invitaţii puşi pe glume, foarte degajaţi şi, cel mai important, majoritatea erau adaptaţi la a vorbi cu-n public aşa de tânăr.

A venit şi dl. Videanu, pe care tocmai când vroiam să-l întreb şi eu ceva (şi era microfonul aproape de mine) s-a cărat cu treburi administrative. Dl. Orban a fost destul de relaxat şi a încercat să fie cât mai de decor cu putinţă, deşi era atent la discuţii şi avea intervenţii inspirate, Ponta a fost ok şi el, la fel ca şi Sereş, iar Bogdan Olteanu a fost…ghiduş şi carismatic, mă şi mir cum de e politician.

Probabil că s-a tot scris prin presă, bloguri şi etc şi n-are rost să menţionez şi eu ieşirea lu’ domn Ciutacu de a-şi prezenta părerile despre politicienii de rang mai înalt decât cei prezenţi, care a fost destul de aiurea, dat fiind contextul, dar micile înţepături, glume şi răutăţi ale participanţilor la discuţii au făcut să se depăşească momentul de penibil în care se ajunsese cu discuţia.

Cea de-a 3 a conferinţă, despre cariera într-o agenţie de comunicare a fost şi ea interesantă, deşi nu prea a reuşit să se ridice (şi nici nu prea avea cum) la nivelul celor două anterioare ei. O dezamăgire uşoară a apărut pe feţele celor prezenţi când s-a aflat că-n mare programul la o agenţie de comunicare e full time şi perioadele de probă durează chiar şi 3 luni, dar a fost relativ diminuată dezamăgirea când s-a aflat că lipsa experienţei nu e un capăt de ţară şi că îţi trebuie în primul rând pasiune ca să lucrezi în comunicare.

Per total, Conferinţele chiar au fost interesante şi au atras foarte multă lume, de la presa venită să asiste la intervenţiile profesioniştilor, până la studenţi care, deşi n-au participat la Olimpiade, au venit în număr mare atraşi de subiecte şi invitaţi. În număr atât de mare încât locurile au fost, cel puţin în prima zi, neîncăpătoare.

Partea proastă a fost doar la nivelul dialogului cu publicul, pe de o parte că eram atât de mulţi care vroiam să punem întrebări iar timpul atât de puţin şi răspunsurile atât de detaliate, iar pe de altă parte că în anumite momente nu mai întrebau studenţii, ci presa, reprezentanţi de ONG-uri sau oameni maturi care cel mai probabil ştiau mai multe decât studenţii veniţi acolo tocmai ca să afle.

I-am sugerat la un moment dat lui Marius Balaci să încerce să ne ofere şi celor care n-am apucat să punem întrebări ocazia unui dialog cu invitanţii, fie pe forumul OC, fie în orice altă parte şi mi-a spus că o să încurajeze lucrul acesta pe blogul personal al dânsului.

Oricum, organizarea a fost foarte ok, de la locaţie până la invitaţi şi trebuie apreciată munca celor care s-au ocupat de toate şi chiar felicitată. Îmi pare tare rău că am ieşit din cursă şi nu mai pot să am parte de atâtea câte au Olimpiadele de oferit anul ăsta.

Despre ghişeişti poate c-ar trebui să spun că, indiferent că am stat prin spate (în prima zi) sau în faţă (în a doua), chiar ne-am amuzat foarte rău la unele faze, pe care trebuie să le spun şi-aici, că nu degeaba le-am notat conştiincios, după ce le-am pescuit din discursurile invitaţilor, întrebările din public sau părerile presonale.

Dacă “Vă e frig? Vă încălzesc sufleteşte” ar suna tare amuzant ca slogan pentru o centrală electrică, nu e bine de spus într-un trailer că “filmeleţul e suculent”. Pentru că înevitabil ajungi să “stai şi-o mesteci fără molecule”. Şi dacă uneori eşti “măricuţ”, ai grijă să n-ajungi printre “cei mai elitişti”, pentru că s-ar putea să apară “doar încă o singură întrebare”. Şi s-ar putea să trebuiască să “fiţi mai scurţi”. Lucru care se poate să vă obosească şi să trebuiască să luaţi loc pe-o canapea de bordură, că tot e “element de mobilier stradal”. Fiindcă bănuiesc că nu vreţi să “veniţi la mine-n poală”, pentru c-ar însemna să trebuiască să-ţi cedăm toţi mapa roz.

____________________

*A se observa poza nr. 2, unde sussemnata discută cu Bobby Voicu despre blogurile OC

**foto: Adrian Ciubotaru

Neşansa sau poate faptul că ni s-au aliniat aiurea planetele a făcut să nu ne calificăm la Olimpiade. Ne-am prezentat voioşi şi entuziasmaţi la preselecţii, c-o oră şi ceva înainte de timpul prevăzut (adică 12) şi, după dialoguri cu un angajat al primăriei despre paraşutism şi olimpiade, ne-am alăturat în cele din urmă celorlalte echipe din incinta clădirii unde urmau să aibă loc interviurile.

Eram ăia care s-au aşezat pe jos într-un cerc (la marginea căruia am stat eu ), cu o foaie alături pe care scria “Trăiască Vama” şi “Power Flower”, cu ceva bani mărunţi şi-o floricică lângă, cu muzică pe fundal, şi care se amuzau testând ecoul aulei.

Ăia care atrăgeau musafiri, ademenindu-i să stea pe ghiozdanul uber comod al lu‘ George (care era sechestrat, împreună cu Auraş, pe balcon - amândoi eliberaţi după ce au stârnit mila fetelor din organizare, prelingându-şi feţele ne tăiate cu lama pe geam, în timp ce fetele din Ghişeu păzeau sticla gigant de Cola). Hai că ne ştiţi, eram ăia simpatici foc!

Cu toate astea, după două ore de aşteptat şi de râs încontinuu (plus aia de venit dinainte) se dusese şi cheful şi capacitatea noastră de concentrare, iar băieţii se apucaseră chiar ei de închis lumea pe balcon, dar s-au plictisit repede, spre dezamăgirea celor care asistau la spectacol.

A urmat interviul într-un final, interviu care a fost ok, juriul a fost şi el ok, iar desenele lu’ George au fost super tari. Păcat că le-a uitat înauntru şi n-avem poze. Chiar şi punctajul obţinut la interviu a fost ok, doar că nu suficient de ok să ne încadreze între cele 11 echipe din 25 care au mers mai departe.

Experienţa, în schimb, a fost una foarte mişto. Separat de tot ce înseamnă Olimpiade, timpul petrecut cu echipa şi brainstorming-urile noastre absolute demenţiale, care de cele mai multe ori erau întrerupte de momente de respiro după ce evitam sufocarea prin râs, a rămas întipărit acolo în memorie. Poate la anu’ reluăm.

Mai ales că mă întreb serios cum mai rezistam încă o etapă de OC cu ăştia în echipă, la cât de mult ne râdeam. Poate că succesurile profesionale nu trebuiesc legate aşa de bine strâns de alea personale, mai ales că şi eşecele tind să afecteze mai grav echipele cu-n plus de sinergie.

Până când revenim cu poze, filmuleţe şi alte asemenea care să ne marcheze intrarea în nemurire şi să fie material de şantaj pentru când ajungem noi mari şi tari (şi vă arătăm noi vouă :P), vă invităm să vă alăturaţi nouă, mâine la Conferinţe, care se anunţă foarte tari.

Ne recunoaşteţi voi, o să fim ăia care or să râdă într-un cerc cu margini.

Dacă la primul nostru brainstorming am discutat şi-am râs isteric la glume cu şi despre mâncare îngurgitată şi apoi expulzată pe cale orală, la cea de pe urmă întâlnire a Ghişeului am discutat despre clătite, ingrediente şi mestecăreţ (sau cum se fac blaturi în fotbal), încheind simetric şi oarecum apoteotic datul la gioalele taskului de la Olimpiade.

Tot astăzi am descoperit talente nebănuite în domnul Auraş, care ne-a demonstrat că are un suport de pixuri care sfidează gravitaţia, iar acesta nu este altceva decât propriul nas. Motiv pentru care nici unul n-a mai îndrăznit să-şi aştearnă ideile pe foaie , aşa că ne-am îndreptat paşii către cel mai apropiat parc.

Acolo a fost tare frumos, dar când ceilalţi copii au râs de Auraş că nu ştie să facă baloane din guma de mestecat, el s-a supărat şi s-a dus să se hâţâne pe un căluţ. L-am împăcat până la urmă şi l-am făcut să ne promită că azi n-o să se taie cu lama.

Apoi ne-am jucat frumos unii cu ceilalţi, ne-am dat în leagăne şi pe tobogan, a încercat şi George căluţul şi ne-am strâmbat unii la alţii ca la serbare când unuia i-a venit ideea genială de a ne filma.

Când s-a lăsat întunericul ne-am dus toţi acasă şi-am promis să ne învăţăm lecţia pentru mâine dimineaţă.  Dacă sunteţi cuminţi poate o să vă punem nişte desene animate în postul următor

Până atunci Ligia, Georgiana, Andra, Auraş şi George (care era extra fericit că i se face poză) abia aşteaptă să se joace şi-n continuare de-a comunicarea instituţională.

Am venit si eu de acasa - ce-i drept, de duminica seara - si mi s-a soptit asa, cu un zambet dragalas ca a trecut mult timp de la nasterea bloguletului nostru si eu nu am scris nimic…si din nou am ajuns la concluzia ca trece enorm de mult timp pe langa mine fara sa stiu ce fac. Sunt mereu ocupata!

Nu am timp sa ma plimb, sa ma intalnesc cu prieteni vechi, sa citesc carti - le tot pun pe o lista de asteptare interminabila - sau, in cazul de fata, sa scriu pe blog. E interesant ca am timp sa ma intalnesc cu minunatul ghiseu 5 - daca nu ne laudam nici noi, atunci cine? - si sa ne agitam precum Coca cola la 2 l jumate, fara punga - imi cer scuze ca fac inside jokes :D…. Cred ca este a doua oara cand mi se intampla sa nu am remuscari (prea mari) ca nu am timp liber…

Imi place de mor sa merg la ghiseul 5, sa ii vad membrii, sa ”ne radem” cu sughituri si spasme, sa incercam sa fim seriosi, sa ne ascultam, sa citesc eu paginile scrise de mana acasa - imi fac intotdeauna temele :P- sau sa zicem toti acelasi lucru cu alte cuvinte, dar fara sa ne dam seama decat dupa 10 minute de contraziceri…

Imi place de ei..si da, imi si place sa nu am timp daca asta se datoreaza a ceea ce se ”intituleaza” Ghiseul 5!!!

Condiţiile erau prielnice: nu dormisem cu o seară înainte (luni spre marţi), am umblat toată ziua, ba între casă şi facultate, ba între facultate şi punctul de întâlnire cu echipa de hârţogari, în căşti se auzea un trip-hop chillout spre soporific (cam pe-aşa), iar în trenul de metrou era cald şi bine. Şi-am aţipit! În picioare, rezemat de un perete, cu rucsacul atârnând în mână şi capul într-o parte, undeva între Piaţa Romană şi Universitate. Nu credeam că pot, dar mi-am demonstrat contrariul.

De obicei, când sunt obosit sau abţiguit, cam pot să dorm oriunde şi oricum. Prin maşini, trenuri, autobuze, başca odată am picotit în picioare la o nuntă. Sau, după o noapte de alcooale, am dormit ore bune cu o mână ridicată (din câte am aflat, din surse sigure, în urma investigaţiei de a doua zi). Dar într-un tren în mişcare, în poziţie verticală, nu credeam c-am să izbutesc. (Şi nu, Ligia, eu nu-s narcoleptic ca tine. Eu doar am voinţa să mă autodepăşesc încontinuu :D)

Pe de altă parte, e nevoie să se fluidizeze traficul de picioare şi putoare din metrou, în timpul orelor de vârf. Un semafor, un agent de circulaţie, ceva. Am făcut, între Piaţa Unirii 2 şi Piaţa Unirii 1, prin pasajul de corespondenţă, 7-8 minute. Pe vârfuri, că altfel nu aveai cum să te mişti. Era aşa o afluenţă de cetăţeni şi cetăţene, în ambele sensuri, de parcă şi-ar fi făcut PSD butic electoral cu mici şi Burger în casieriile Metrorex.

După o noapte de joacă în Cyberlink PowerDirector (pentru prima dată în contact cu programul, deci nu-i chiar Sin City din punct de vedere vizual, dar un Oscar mic de agăţat la butonieră tot merită), am realizat spotul de autopromovare al echipei. El e:

Noi, ăştia de la Ghişeul5, suntem oameni integri. Suntem tineri, cu poftă mare de râs, idei geniale şi atât de orbiţi de propriul narcisism încât credem că încă putem schimba lumea.

Motiv pentru care susţinem şi salutăm cu plecăciune spoturile Anti-Şpagă.

şi

Şi dacă asta nu v-a convins, na poftim, intraţi şi-aici.

Despre şpagă s-a tot discutat, vina pentru existenţa ei înfloritoare a fost împărţită ba lui Gigel care dă cutia de ness ca să i se aprobe să-şi mute gardul, ba lu’ tanti Gina funcţionara care pune dosarul în vârful teancului, după ce-n prealabil a luat bancnota dinauntru.

Alţii, mai semidocţi, spun că de fapt corupţia e obicei împrumutat încă de pe vremea când ne-au cotropit turcii şi alţii zic că de vină ar fi comunismul, care numai prin şpagă lăsa românul de rând să îşi depăşească raţia de bunuri de tot soiul.

Dar turcii sunt bine mersi la ei acasă, comunismul a picat şi el, şi cu toate astea tanti Gina şi nea Gigel sunt de modă veche şi merg pe principiul că nu-i frumos să refuzi, indiferent dacă dai sau primeşti.

Din punctul de vedere al ăstora de se ocupă de campanie, mai plini de merit sunt funcţionarii publici, care adevărul e că chiar nu s-ar fi descurcat fără ajutorul unor oameni ca Gigel. Şi după principiul din economie că fără cerere nu-i nici oferta, realitatea e mită. Ă, minunată.

Problema care este e că funcţionarilor publici nu li s-a spus niciodată că de fapt sunt angajaţi ai statului. Care stat există, funcţionează şi îi plăteşte pentru interesul public. Şi asta nu îi limitează la statutul de simpli bugetari, ci îi pune printre primele rânduri de soldaţi care luptă pentru binele României şi al românilor.

Ceea ce e foarte nobil la o adică, dacă stai să te gândeşti. Din păcate “valorile etice şi morale” nu stau scrijelite cu sânge în fişa postului de bugetar, şi nici nu există o echipă de fotbal a instituţiilor româneşti care să le stârnească arhetipurile războinicilor, spiritul de echipă şi cel de apartenenţă.

Şi nici nu-i surprinsă în instituţii dorinţa aia de competiţie, care să facă băieţii de la primărie să-şi mănânce papara la “Rapoarte rezolvate/zi” de la cei care lucrează în Administaţia parcurilor, care, oameni cu fair play, îi invită la o revanşă de table în Cişmigiu.

Asta dacă nu dă cineva o dublă pe sub mână.

Apropo, dacă nu lăsaţi vreun comentariu, părerea dumneavoastră nu va fi luată în considerare.

tocmai am citit calendarul preselectiilor si se pare ca joi la 12 avem ocazie de gol abia astept